Denumire populara: anasom românesc, anis, bădean, chimin dulce, hanus, molotru.
Face parte din familia Apiaceae (Umbeliferae). Este o plantă erbacee, aromatică, anuală, originară din bazinul Mării Mediteranee, care este cultivat în ţara noastră. Are un gust plăcut, dulce aromat.
În scop terapeutic se utilizează fructele mici, cu formă ovoidă. Înfloreşte în iulie, fructele pot fi culese în lunile august-septembrie.
Uleiul volatil al anasonului conţine anetol, metilcavicol şi aldehidă anisică.
Deoarece anasolul reduce balonarea şi senzaţia de saturaţie, este binecunoscut ca o plantă medicinală carminativă, antispasmodică şi care stimulează digestia. Mămicile care alăptează îl folosesc pentru efectul ei de stimulare a secreţiei laptelui. Anasonul este o componentă marcantă amestecurilor de ceaiuri coleretice şi cu efect secretolitic, este un foarte bun expectorant. S-a demonstrat că calmează şi tusa.

 

În cazul feniculului este perfect adevărat, ceea ce se spune de obicei, că "este cunoscut încă din antichitate de către egipteni". Nu numai vechi egipteni o cunoşteau, dar şi grecii, chinezii, hinduşii, mai mult, nu numai că îl cunoşteau, dar datorită efectelor sale curative îl şi cultivau acest condiment şi zarzavat indigen în bazinul mediteranean.
Această plantă erbacee, bianuală face parte din familia Apiaceae (Umbeliferae), având un miros plăcut, o tulpină dreaptă, până la 2 m, ramificată începând de la bază, cilindrică şi frunze multipenat-partite, cu frunzuliţe depărtate. Florile mici sunt de culoare galben-auriu şi sunt dispuse în umbele. Are un gust şi miros caracteristic de anason. Bulbul feniculului este un zarzavat gustos, din care poate fi făcut un ceai cu efecte curative.
A devenit cunoscut mai ales ca plantă medicinală prin fructele (seminţele) sale, acesta fiind unul dintre cele mai bune remedii naturale care împiedică fermentaţia şi balonarea şi ajută digestia. Substanţele active sunt conţinute în uleiul volatil care se găseşte în el: anetol cu gust dulce, fencon cu un gust amărui şi aldehida anisică. Are un efect antispasmic, şi acţionează nu numai asupra muşchilor netezi ale sistemului digestiv, ci şi asupra muşchilor uterine, şi astfel poate fi folosită şi pentru calmarea durerilor menstruale. Ajută la evacuarea gazelor intestinale, poate fi luat şi cu amestec de ceaiuri laxative pentru calmarea spasmelor cauzate de laxativ. Poate fi adăugat şi în componenţa ceaiurile laxative ale bebeluşilor, deoarece are un efect carminativ şi calmează în mod benefic spasmele intestinale ale sugarilor. În cazul bronşitelor are efect expectorant şi secretolitic.
Poate fi folosit şi în tratamentul problemelor ginecologice şi al cancerului de prostată. Ca antispasmic, relaxează muşchii netezi, astfel calmând şi muşchii uterului. Este o plantă care conţine estrogen, şi de aceea medicii naturişti o recomandă şi pentru calmarea altor boli ale femeilor, de exemplu pentru reglarea menstruaţiei, tulburări de menopauză.

 

Denumiri populare: muşeţel, mamorită, marariul cainelui, matricea, moruna, mosiţel, musatea, muscătel, museţel de câmp, ochiul boului, poala sf. Marii, roman, romanit, romaniţa, romasca.
Face parte din familia Compositae. Se găseşte în fiecare parte a ţării, îi plac sărăturile, poienele uscate. Are o flori caracteristice, grupate în capitule terminale, ale căror margine sunt ocupate de flori albe, iar în regiunea centrală flori de culoare galben-aurie. Planta are o înălţime de 20-40 cm şi este anuală. Se şi cultivă.
În scopuri terapeutice folosim capitulele florale. Medicamentul are (Chamomillae flos) 0,2- 0,7% (chiar şi până la 1,4%) este de culoare albastru închis, conţine sescviterpen (camazulen, bisabolol, bisabolol oxide) ulei volatil, flavonoide (apigenină) şi glicozidele acestora, cumarine (umbelliferon, herniarin), mucilagii.
Floarea de muşeţel este unul dintre cele mai cunoscute plante medicinale, poate fi găsită în farmacopeile oficiale ale celor mai multe state. Efectul său terapeutic este multiplu, şi poate fi folosită prin uz extern şi intern. Uleiurile vegetale din muşeţel au mai ales un efect antiinflamator. Prin inhalare, muşeţelul calmează tusea, precum şi simptomele infecţiilor virale şi bacteriene ale căilor respiratorii, şi în cazul acestor boli se afirmă foarte bine şi efectul medicamentului de stimulare a sistemului imunitar. Este folosit şi în cazul afecţiunilor inflamatorii ale tractului digestiv. Prin gargarisire sau clătirea gurii se pot vindeca infecţiile gingiei, gurii şi ale laringelui. La bronşite se foloseşte pentru inhalare. În cazul rănilor şi aftelor bucale de multe ori clătirea cu muşeţel este remediul corespunzător. Consumul regulat în formă de ceai ameliorează afecţiunile gastrice, indispoziţiile, greaţa şi simptomele infecţiilor intestinale. Extern, se pot trata boli de piele, acnee, abcese, răni care se vindecă greu, respectiv paronichia. Este foarte bun şi pentru comprese la ochi. Numele popular de poala sf. Marii, mamorită se referă la faptul că a fost folosit şi în ginecologie pentru calmarea spasmelor menstruale şi scurtarea perioadei durerilor facerii. În formele de băi, clătiri, băi de aburi s-a dovedit foarte utilă şi în cazul infecţiilor abdominale (vaginită, hemoroizi, ulcer varicos). Muşeţelul calmează bebeluşii cu dureri gastrice, elimină spasmele. Uleiul de muşeţel reduce nervozitatea la copii, şi are un efect benefic asupra copiilor hiperactivi, deoarece poate fi considerat un "calmant" uşor. În homeopatie se foloseşte la atenuarea durerilor dentiţiei şi în cazul intoleranţei faţă de durere. Se foloseşte des şi în cosmetică, reduce uscăciunea, mâncărimea, infecţia pielii. Are un efect benefic şi asupra părului, deoarece lustruieşte şi calmează pielea capului.

 

Plantă tropicală monocotiledonată, anuală, care face parte din familia Zingiberaceae. Plantă originară din pădurile tropicale din Asia. Poate fi cultivată şi la noi în sere.
În scopuri terapeutice se foloseşte rădăcina plantei, care se ramifică ca degetele, are o lungime de 8-10 cm, o lăţime de 1,5-2 cm, în interior are o culoare galben gri, miros aromatic, gust picant amărui. Poate fi cumpărat atât în formă crudă, cât şi măcinat.
Gustul şi mirosul său caracteristic este dat de uleiul volatil (bisabolen), gingerole şi shogaole. Acest ulei volatil se produce în rădăcină, are un miros foarte plăcut şi un gust caracteristic, dulceag. Concentraţia substanţelor active este cel mai mare imediat sub scoarţa rădăcinii, de aceea, dacă îl consumăm în formă de rădăcină, trebuie s-o decojim foarte subţire, mai mult, este suficient să spălăm bine rădăcina, şi o frecăm puţin.
Este folosit pentru tratarea bolilor doar în medicina populară, este în primul rând plantă aromatică.
Fundamentul farmacologic al proprietăţilor anticolinergice ale ghimbirului nu este lămurit în totalitate, dar datorită proprietăţilor sale antispasmodice, carminative probabil că are un efect direct asupra sistemului gastro-intestinal. Efectul plantei constă în uleiul volatil al rădăcinii sale, ce reduce iritaţia mucoaselor. Are un efect antiinflamator, care poate fi folosit în caz de răceală şi bronşită. Este bine cunoscut efectul său de calmare a afecţiunilor digestive (gastrite uşoare, balonare), dar ghimbirul ne poate ajuta şi în caz de greaţă, senzaţie de vomă. Stimulează digestia şi creşte pofta de mâncare.

Denumire populară: creaţă, diana, giugiuma creata, gizma creaţă, iarba creaţă, iarba neagră, izma bătrânească, izma creaţă a cerbilor, izma de apă, mărcicina, mătăcina creaţă, menta, ninta creaţă, ninta rece, trandahir.
Face parte din familia Labiatae. Plantă bianuală, care se găseşte pe malurile apelor, şi în poieni umede. Poate fi cultivat foarte bine şi în grădini. Are un gust plăcut, mentolat. Frunzele decojite de pe tulpina plantei sunt folosite în scopuri terapeutice. Se culege în lunile de vară (iunie-august).
Planta conţine ulei volatil (carvon, carveol), taninuri, flavonoide.
Datorită substanţelor sale active este un bun carminativ, antispasmic şi ajută digestia (coleretic), dar se foloseşte şi ca gastrorezistent. În caz de răceală uleiul să volatil se foloseşte pentru inhalare. Are şi un efect antituse.

 

Denumire populară: borsniţa, camfor, ghiazma, giugiuma, iarba neagră, iasma, izma bună, mintă de chicuşuri, mintă moldoveneasca, mintă neagra.
Face parte din familia Labiatae. În ţara noastră nu creşte în sălbăticie, este o plantă ce poate fi cultivată în grădină, este bianuală. Are un gust mentolat.
Se foloseşte frunza plantei. Se culeg de două ori anual, frunzele de culoare verze deschis sunt decojite de pe tulpini, iar apoi se usucă.
Frunza conţine ulei volatil (în care mentol, menton, mentofuran), taninuri, flavonoide. Efectul să benefic asupra digestiei şi asupra creşterii poftei de mâncare a fost descoperit încă din antichitate. Mai târziu a fost folosit pentru afecţiunile gastrice, biliare şi intestinale, dar are şi un efect antiemetic. S-a demonstrat că este un bun carminativ, antispasmic, nervin, calmează durerile de cap, antiseptic, curăţă sângele şi este foarte eficace în tratarea bolilor respiratorii. Se foloseşte şi pentru tulburările menstruale. Uleiul său volatil este folosit în creme răcoritoare, loţiuni pentru reducerea mâncărimii.
Ulei său volatil este folosit în industria cosmetică, de parfumuri, farmaceutică şi alimentară pentru producerea pastelor de dinţi, şampoanelor, gumelor de mestecat.
După banchete, grecii antici au mestecat ramuri de mentă pentru stimularea digestiei.
Ceaiul de mentă este potrivit pentru consumul zilnic, este o excelentă băutură răcoritoare.

Denumire populară: iarba roilor, iarba stuparului, busuiocul sau floarea stupilor.
Face parte din familia Labiatae, are un miros plăcut de lămâie, flori albe şi este o plantă bianuală. În sălbăticie creşte sporadic, dar se găseşte în multe grădini.
Merită culese vlăstarele (Melissae herba) şi frunzele (Melissae folium) sale, când începe să înflorească în iunie şi august.
Substanţele active ale frunzelor roiniţei sunt uleiuri volatile (citronelal, citral), taninuri, flavonoide, acid cafeic.
Substanţele sale active au un efect sedativ şi de combatere a infecţiilor virale. Datorită efectului său de combatere a infecţiilor virale, din roiniţă se fabrică şi o cremă, ce poate fi folosită împotriva herpesului. Este sedativ şi antispasmic. Stimulează digestia, şi este utilizat des pentru dureri de cap, insomnie, tulburări de somn. Reduce nervozitatea şi întăreşte nervii. Joacă un rol important în ameliorarea depresiei. Este foarte benefic în caz de gastrită acută, hiperaciditate gastrică, greaţă, balonări. Este cunoscut şi efectul său diaforetic, carminativ, coleretic. Uleiul volatil poate fi folosit pentru ameliorarea afecţiunilor reumatice în băi şi sub formă de frecţie.

 

Denumire populara: ţintaura; buruiana de viermi, cintaura, cocoşei de gradină, crucea pământului, fierea pământului, iarba de curcă, iarba de friguri, iarba începătoare de sânge, potroaca, sanfirei de câmp, scânteiuţa, scaunel, taula, ţintaula, tintorie.
Este o plante erbacee protejată din familia Gentianaceae, anuală sau bianuală. Toate cele trei specii care cresc în ţara noastră (Centaurium minus, Centaurium uliginosum, Centaurium pulchellum) sunt plante medicinale, dar cel mai des o putem întâlni Centaurium minus (fierea pământului). Acesta creşte în păduri defrişate, poiene uscate.
Exemplarele care cresc în sălbăticie nu pot fi cultivate, pentru că sunt protejate. Poate fi cultivată cu autorizaţia Inspectoratului Naţional de Protecţie a Mediului şi al Gospodăriri Apelor.
La recoltare părţile aeriene ale plantei se culeg la înflorire, din iunie până în august. Iarba trebuie uscată la umbră, deoarece din cauza luminii soarelui îşi poate pierde culoarea.
Planta medicinală conţine secoiridoide (centapicrină, gentiopicrină), flavonoide, derivate de xanton.
S-a demonstrat că planta medicinală stimulează digestia şi funcţia biliară. Este foarte eficient în creşterea apetitului, iar ceaiul făcut din ea se foloseşte împotriva balonării. Este folosit foarte des pentru afecţiunile ficatului şi pentru curăţirea sângelui. Farmacia homepată foloseşte planta proaspătă pentru calmarea durerilor gastrice.
În industria băuturilor spirtoase este un component obligatoriu al aperitivelor.